IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC (CURS 1 DIP)

CURS Drept International Public

Prof.univ. dr. Oana Saramet

16 martie, 18:50

Distinctia intre izvor material si izvor formal de drept in D.I.P. este una controversata, specificitatea D.I.P. facand dificila aplicarea acestei distinctii, orice analogie cu dreptul intern este imposibil de aplicat, mai ales pentru ca existenta izvoarelor formale in D.I.P. este pusa sub semnul intrebarii din cauza lipsei unei autoritati superioare si a unui mecanism de creatie a acestor norme. Lipsa sau dificultatea de a distinge intre izvoare materiale si formale ale D.I.P. este substituita de Principiul acordului de vointa al statelor, principiu care sta la baza crearii normelor D.I.P., in special al cutumelor internationale.

Sfera izvoarelor D.I.P. este determinata de Statutul Curtii Internationale de Justitie care, prin art. 38 prevede ca in litigiile deduse solutionarii in fata ei se vor avea in vedere:

1. Conventiile internationale generale sau particulare care stabilesc reguli recunoscute de statele aflate in litigiu;
2. Cutuma internationala – ca dovada a practicii generale a statelor, acceptata de acestea ca drept;
3. Principiile generale de drept – recunoscute de natiuni;
4. Hotararile judecatoresti si doctrina celor mai recunoscuti specialisti, in anumite situatii, acestea insa ca mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept.

In situatiile in care pentru solutionarea unui litigiu C.I.J. nu are la dispozitie niciunul din izvoarele anterior amintite, solutionarea litigiului se face in baza principiului echitatii.

I.                    TRATATUL INTERNATIONAL

Este considerat cel mai important izvor al D.I.P., in primul rand pentru ca exprima consimtamantul expres al statelor cu privire la normele sale, precum si din punctul de vedere al frecventei si stabilitatii.

Alaturi de conventii cu caracter subsidiar sau de rezolutii ale Adunarii Generale ale ONU sau de lucrari si principii identificate de Comisia de D.I.P., tratatele generale sunt cea mai pertinenta sursa a D.I.P. .

Tratatele particulare sau bilaterale constituie si ele o sursa a D.I.P., in special prin consumarea unor practici statale existente si constante. Normele consacrate prin tratatele generale si prin cele particulare au forta juridica obligatorie pentru parti, cu conditia ca tratatul sa fie licit. Un tratat este considerat ilicit atunci cand prin obiectul si scopul urmarit contravine unei norme imperative de drept international sau daca a fost incheiat cu vicierea consimtamantului unui stat.

II.                 CUTUMA INTERNATIONALA

Reprezinta acea practica urmata de anumite subiecte de drept cu convingerea ca reprezinta o norma cu forta juridica obligatorie. Se caracterizeaza prin constanta si prin indelungata durata de aplicare.

Pentru a deveni cutuma este necesara intrunirea a doua elemente:

1. ELEMENTUL MATERIAL – format din durata, uniformitate si generalitate. Cat priveste durata practicii, aceasta nu este una prestabilita, aprecierea duratei unei practici facandu-se de la caz la caz. Uniformitatea este un element esential al cutumei si presupune ca practica a devenit obligatorie, regula invocata fiind in conformitate cu ceea ce statele implicate intr-o chestiune internationala utilizeaza constant si uniform. Cat priveste generalitatea, aceasta presupune doar o larga si reprezentativa participare si nu o universalitate.
2. ELEMENTUL SUBIECTIV -  presupune ca practica generala este acceptata ca drept. Cutumele internationale pot fi generale si locale, cutumele locale pot completa dreptul general dar pot si deroga de la acesta, cu exceptia normelor imperative. Cutuma internationala ridica problema opozabilitatii in cazul in care un stat sau mai multe obiecteaza fata de aceasta. In astfel de situatii, atunci cand un stat obiecteaza in mod constant impotriva unei cutume, in procesul de formare al acesteia cutuma nu-i va fi opozabila daca dovada obiectiei este una clara.

III.               PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Potrivit Statutului C.I.J., doar acele principii recunoscute de natiuni pot avea rol de izvor al D.I.P. . Aplicarea acestor principii are, de regula, rol completiv (de completare) in cazul existentei unor lacune in reglementarea dreptului international.

Principiile generale de drept sunt, de regula, aplicate ca reguli de sine statatoare, fiind adoptata la situatiile specifice dreptului international.

Tribunalele internationale au recurs in solutionarea litigiilor la principii precum: principiul autoritatii lucrului judecat, principiul ilegalitatii imbogatirii fara justa-cauza, principiul bunei-credinte, principiul potrivit caruia nu poti fi judecator in propria cauza. Alaturi de aceste principii generale de drept intern, principiile D.I.P. formeaza un corpus de reguli de maxima generalitate si aplicabilitate si cu un caracter imperativ pentru toate subiectele D.I.P. . Unele dintre principii au devenit norme importante, superioare, imperative ale D.I.P., formand asa-numitul JUS COGENS. Cele mai importante principii ale D.I.P., conform Declaratiei Oficiale ONU referitoare la D.I.P. privind relatiile prietenesti si cooperarea intre state, in conformitate cu Carta ONU sunt urmatoarele:

1. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORTA SAU LA AMENINTAREA CU FORTA – toti membrii ONU se vor abtine in relatiile internationale de la recurgerea la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei, fie impotriva integritatii teritoriale, fie independentei politice a vreunui stat, fiind in orice alt mod incompatibil cu scop scopurile ONU.

Acest drept este limitat:

-         in situatia unui atac armat,

-         pana la momentul la care Consiliului de Securitate al ONU ia masurile necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale;

-         cea de-a doua interventie americana din Irak din 2003 a mai conturat o posibila limitare: razboiul preventiv (mai este numit doctrina George Bush) – prin acest razboi preventiv s-a incercat a se justifica interventia printr-un razboi fata de un stat potential ostil in viitor, inainte ca acest stat sa dezlantuie un atac.

2. PRINCIPIUL SOLUTIONARII PE CALE PASNICA A DIFERENDELOR INTERNATIONALE – mentinerea pacii si securitatii internationale si luarea de masuri colective eficiente pentru prevenirea si eliminarea amenintarilor la adresa pacii, pentru suprimarea actelor de agresiune  sau a altor incalcari ale pacii si infaptuirea prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarii ori solutionarii diferendelor internationale sau situatiilor care ar putea duce la o incalcare a pacii.

3. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI IN TREBURILE INTERNE – presupune abligatia statelor de a nu interveni in treburile ce tin de jurisdictia interna a fiecarui stat.
4. PRINCIPIUL COOPERARII
5. PRINCIPIUL AUTODETERMINARII POPOARELOR – potrivit caruia toate popoarele au dreptul de a-si stabili statutul lor politic in deplina libertate si fara amestec din afara, de a-si realiza dezvoltarea economica, sociala si culturala si de a-si respecta acest drept conform Cartei ONU.
6. PRINCIPIUL EGALITATII SUVERANE A STATELOR – toate statele au drepturi si obligatii egale, fiind membri egali ai comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic, etc.
7. PRINCIPIUL „PACTA SUNT SERVANDA”
8. PRINCIPIUL INVIOLABILITATII FRONTIERELOR – este dezvoltat de actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa de la Helsinki, 1945. Acest principiu vizeaza obligatia statelor de a se abtine de la orice atingere adusa frontierelor existente ale unui stat.
9. PRINCIPIUL INTEGRITATII TERITORIALE – obligatia statelor de a se abtine de la orice actiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei ONU, impotriva integritatii teritoriale, independentei politice sau unitatii oricarui stat si, in mod special, de la asemenea actiuni care implica folosirea fortei sau amenintarea cu folosirea fortei.
10. PRINCIPIUL RESPECTARII DREPTURILOR OMULUI

IV.              ECHITATEA

Potrivit Statutului C.I.J., daca partile consimt, un litigiu poate fi solutionat de aceasta curte in baza echitatii. Aplicarea echitatii de catre judecatorul international poate interveni fie pentru adoptarea normelor existente la situatii concrete, fie pentru completarea unor lacune ale normelor existente.