REFERAT ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC (ISDR)

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

1859-2009 – 150 DE ANI DE CONTINUĂ SCHIMBARE A INSTITUȚIEI DE

ȘEF DE STAT

COORDONTOR: STUDENT:

Asistent univ. DAN GABOR NUME: PETRILA RADU

ANUL: I

GRUPA: V

AN UNIVERSITAR 2009-2010

BRAȘOV

CUPRINS

· ȘEFUL STATULUI. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ------------------------- 3-4

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1859-1938 ------------------------- 5-8

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1938-1944 ------------------------- 9-11

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1944-1947 ------------------------- 12-13

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1947-1965 ------------------------- 14-15

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1965-1989 ------------------------- 16-17

· ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI DUPĂ DECEMBRIE 1989 ------------------------- 18-19

· CONCLUZII ------------------------- 20

· BIBLIOGRAFIE ------------------------- 21

ȘEFUL STATULUI

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus , in contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice și instituția șefului statului.

Această instituție a cunoscut o evidentă evoluție cât privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele.

De asemenea, șeful statului a cunoscut și cunoaște fie organizări unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-au numit sau se numesc regi, principi, regenți, emiri, împărați, președinți.

Evoluția instituției șefului de stat în România se poate explica prin prisma dispozițiilor constituționale, începând cu prima noastră constituție. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredințate domnului, unei Adunări Ponderatice și unei Adunări Elective .

Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art.82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională. La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituționale sunt puse de acord cu această realitate. Constituția din 1923 vorbește de rege (art.77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională, că puterea executivă este încredințată regelui. Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 care-l declară capul statului și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din Constituția din 1923.

În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele rămâne ca șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef al statului sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial.

Constituția din anul 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.

Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din anul 1965. În anul 1974 constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale se creează funcția de președinte al consiliului. Decretul – Lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de stat președintelui consiliului.

Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului și a Președintelui României, funcția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Această soluție este consacrată și prin Constituția actuală a României[1].

I. ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

1859-1938

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI SOCIAL-POLITICE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ

Sub aspect politic, perioada 1859-1938 a cunoscut câteva momente de vârf, cu consecințe capitale pentru viitorul poporului român. După actul istoric al Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859, a urmat momentul 1877: cucerirea Independenței de Stat depline a României , rezultatul victoriilor obținute pe câmpul de luptă împotriva Imperiului Otoman și care a deschis o eră nouă în dezvoltarea liberă a țării.

În noile condiții de dezvoltare din epoca modernă, s-a intensificat și lupta pentru realizarea Statului național unitar român. În situația creată de desfășurarea evenimentelor ce au avut loc în timpul Primului Război Mondial, românii din provinciile aflate temporar sub dominație străină ( Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș) au hotărât aproape concomitent unirea cu România, iar ceea ce s-a hotărât prin Conferința de Pace de la Paris (1919/1920) n-a fost un dar al Marilor Puteri, ci consfințirea unei situații de fapt realizată prin lupta de veacuri a poporului român.

Dreptul României din această perioadă a fost un Drept de tip modern, atât prin principiile pe care le-a proclamat, cât și prin normele și instituțiile juridice ce i-au format conținutul.

Între 1859 și 1918, în România burghezo-moșierească au avut aplicabilitate trei acte constituționale:,,Convenția de la Paris”, din 7 august 1858, ,, Statul dezvoltător al Convenției de la Paris”, din 1864 și Constituția din 1866, ultima fiind expresie a compromisului dintre marea burghezie și moșierime, instrumentul juridic fundamental al regimului burghezo-moșieresc, modificată de mai multe ori.

Prevederile constituționale au fost concretizate pe calea legilor ordinare care, cel mai adesea, le-au denaturat în favoarea explotatorilor din România.

Organele centrale ale statului român au fost Parlamentul( compus din două camere – Adunarea Electivă și Adunarea Ponderatrice).

Elementele de viață politică, mai sus menționate, creionează în România de până la Primul Război Mondial un regim politic liberal, chiar dacă dinamica acestor elemente nu funcționa totdeauna respectând regulile, în primul rând pentru că instituțiile se aflau încă la început și nu erau deocamdată oamenii potriviți care să le dea o viață reală. Vechea Românie nu era o societate democratică. Era însă una liberală. Cu toate îngrădirile impuse participării la viața politică, sistemul de guvernământ funcționa după reguli moderne și circulația ideilor politice și a tuturor valorilor politice era liberă[2].

Sfârșitul Primului Război Mondial, război la care România a participat ca beligerant alături de Puterile Aliate, a dus la împlinirea năzuinței de veacuri a poporului român, și anume unitatea politică pe întregul său spațiu de dezvoltare istorică. Realizarea Statului național unitar român a constituit, totodată, și un cadru politic deosebit de favorabil dezvoltării economico-sociale.

Desăvârșirea unității naționale a adus modificări substanțiale și în cadrul organizării politice generale a societății românești și în structura Statului. Organul legislativ, Parlamentul, își pierde treptat din importanță, subminat de convulsiunile vieții politice ce au urmat imediat după Primul Război Mondial; în perioada dictaturii carliste, el nu mai reprezenta nici măcar virtual voința poporului, iar sub regimurile legionar și antonescian va fi desființat cu totul.

ȘEFUL STATULUI ÎN PERIOADA 1859-1918

Între 1858-1918 au fost cunoscute în România și alegerea și ereditatea în funcția de șef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.

Convenția de la Paris a stabilit între organele învestite cu ,,puterile publice” și Domnitorul (Hospodarul), ales pe viață de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puțin 35 de ani, cu un venit funciar minim de 3000 de galbeni, cu condiția să fi îndeplinit funcții publice timp de 10 ani sau să fi fost membru al Adunării, dispoziții pe care Statutul Dezvoltător nu le-a schimbat.

Constituția din 1866 a instituit monarhia ereditară, pe principiul masculinității și primogeniturii din familia Hohenzollern Sigmaringen, pe care a declarat-o irevocabilă(puterea pe viață - ereditară) și inviolabilă (iresponsabilitatea monarhului pentru actele făcute în timpul exercitării atribuțiilor, dusă chiar până la iresponsabilitatea pentru actele personale), prin acestea dându-se frâu liber acțiunilor monarhilor, care au fost întotdeauna ostile maselor.

Din motivul iresponsabilității sale, Șeful statului își exercita atribuțiile sale de ordin executiv cu ajutorul miniștrilor, declarați răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Constituția din 1866 în art. 92 și 93).

În legătură cu numirea miniștrilor, regula regimului parlamentar stabilește că șeful statului îi numește din partidul (le) care a obținut victoria în alegerile parlamentare. În viața politică practică din România burghezo - moșierească această regulă a fost constant încălcată. Regele, pe baza dreptului conferit de Constituție de a numi și revoca pe miniștrii săi, nu a ținut seama de regula amintită mai sus și a numit cabinete care nu aveau nu numai sprijinul majorității parlamentare, dar, uneori, partidul desemnat să constituie cabinetul ministerial nu avea nici membri în Parlament.

Inițiativa legilor aparținea Domnului, după Convenția de la Paris, atunci când s-a legiferat pentru fiecare din cele două principate în mod separat, și Comisiei Centrale de la Focșani, atunci când s-a legiferat pentru ambele principate legi de interes comun. Statutul dezvoltător a dat inițiativa legilor doar Domnului, iar Constituția din 1866 și modificările ulterioare au stabilit că inițiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legiuitoare (art.33, alin.1).

Constituția a dat regelui dreptul de sancțiune, un adevărat drept de veto, manifestat nu numai prin acordul la legea votată de parlament, ci și prin sancționarea legilor.

Regele a avut, este adevărat, ca atribuție de natură executivă, și dreptul de promulgare a legilor prin care, constatând că legea corespundea din toate punctele de vedere, o învestea cu formulă executorie, pentru a fi executată de organele statului și respectată de cetățenii țării.

În materie legislativă, în afară de atribuțiile din domeniul legiferării, regele mai avea dreptul de a convoca, de a amâna, de a încheia și de a dizolva parlamentul, cu importante consecințe pentru actele sale.

În domeniul judecătoresc, hotărârile judecătorești s-au pronunțat în numele legii, dar s-au executat în numele regelui.

Constituția a mai reglementat : locotenența domnească, pentru caz de vacanță a tronului, și regența, instituită atunci când succesorul la tron era minor sau monarhul în imposibilitatea de a domni din motive mai ales de boală.

Cele opt decenii și mai bine de conducere a Hohenzollernilor în România au arătat clar că monarhia a fost reazimul burgheziei și moșierimii interne și a capitaliștilor internaționali în jefuirea și oprimarea poporului român.

MARILE CODURI MODERNE ALE ROMÂNIEI

În scurta sa domnie, în intenția de a consolida Unirea de la 24 ianuarie 1859 și de a asigura un curs ascendent dezvoltării țării, care să înscrie poporul român în rândul țărilor civilizate ale Europei, Alexandru Ioan Cuza și sfetnicii săi s-au străduit să creeze un sistem de Drept modern, atât în privința organizării de Stat, cât și în alte domenii, perioada domniei lui Cuza fiind și perioada elaborării marilor coduri moderne ale României : Codul Civil român, promulgat în decembrie 1864, Codul penal român, promulgat în aprilie 1864, Codul de procedură civilă, promulgat în septembrie 1865 și Codul de procedură penală pus în aplicare în 1865. Se impune a se menționa aici faptul că Alexandru Ioan Cuza și sfetnicii lui au elaborat și Legea rurală din 1864, prin care țăranii au fost eliberați de sarcinile feudale și împroprietăriți prin răscumpărarea acestora, măsură legislativă prin care s-a stimulat simțitor dezvoltarea noilor relații sociale. Codurile adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza nu au fost copii fidele ale unor legiuiri străine, chiar dacă influența celor străine este evidentă, preluarea făcându-se ,,de la cod la cod ” și nu ,,de la articol la articol” , ca în alte țări (Al. Herlea ).

ȘEFUL STATULUI ÎN PERIOADA 1918-1938

După Primul Război Mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. Ceea ce este de menționat este instituirea regenței în perioada 1927-1930 și apoi acea ,,restaurație” din iunie 1930- aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României(deși renunțase la calitatea de prinț moștenitor).

Odată cu venirea lui pe tronul României, dictonul ,,regele domnește, dar nu guvernează”- pus ca piatră de temelie la baza regimului parlamentar - , a fost permanent nesocotit, regele intervenind în viața politică a țării și în cea a partidelor politice, fapt intuit de Nicolae Iorga încă de la solemnitatea învestirii ca rege a lui Carol al II-lea, fapt ce l-a făcut să se exprime în auzul tuturor:,, părerea mea este că de astăzi amurgul se lasă asupra vieții de partid”[3]. Evenimentele viitoare au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Noul rege era adeptul ideii că monarhia nu trebuia să rămână în afara disputelor politice , să fie un arbitru pasiv, care ,,ia act” de hotărârile partidelor politice.

Regele Carol al II-lea n-a avut „stofă” de dictator. Deși a dorit și a militat pentru un regim de autoritate , atunci când acesta s-a instaurat, suveranul părea debusolat. Acționa ca și cum ar fi avut o minge fierbinte , pe care o trecea dintr-o mână în alta, în speranța că avea să se răcească de la sine.

II. ȘEFUL STATULUI SI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN ETAPA

1938-1944

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI SOCIAL POLITICE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ

România, cu toate că în 1938 atingea cel mai înalt nivel al dezvoltării economice din timpul orânduirii capitaliste, era o țară subdezvoltată, în primul rând, datorită acțiunilor hrăpărețe ale monopolurilor străine, care dețineau poziții puternice în economia românească, însușindu-și o parte însemnată a venitului național, și, în al doilea rând, datorită rămășițelor semifeudale de la sate, care constituiau o frână în dezvoltarea forțelor și relațiilor de producție.

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutățirii serioase a situației internaționale și a crizei profunde a regimului politic al dictaturii regale, a fost instaurată în România dictatura militaro – fascistă, prin preluarea puterii politice de către generalul Ion Antonescu, în colaborare cu Garda de Fier – organizație fascistă, teroristă și agentură a Germaniei naziste în România.

În cadrul noului regim, gruparea Garda de Fier a devenit ,,singura mișcare recunoscută”, I. Antonescu, pe lângă calitatea de șef al guvernului, devenind și ,, sef al regimului legionar” și înțelegând să împartă puterea cu gardiștii. Statul a fost declarat Stat național legionar și definit ca un Stat de ,,datorii și drepturi” , cu un pronunțat caracter totalitar, în măsură să realizeze – în opinia creatorilor săi - ,,topirea tuturor credințelor și a tuturor forțelor”.

ȘEFUL STATULUI ÎN PERIOADA 1938-1944

Caracterizându-se prin aplicarea în conducerea statului a principiului concentrării conducerii politice, a concentrării întregii puteri în mâna unei singure persoane – dictatorul –, Constituția din 1938 a declarat pe rege ,,cap al statului” (art.30), unicul organ de conducere în stat, toate celelalte organe fiindu-i subordonate. În această concepție s-a statuat că ,,puterea legislativă este încredințată regelui , care o exercită prin guvernul său…” (art.32), iar privitor la activitatea judecătorească, cu toate că s-a prevăzut, prin articolul 33 al Constituției din 1938, că se exercită de ,,organele ei”, hotărârile pronunțate în numele legii ,,se executau în numele regelui” (alin. III).

În virtutea unei astfel de puteri, constituțional stabilită, care a consacrat instaurarea unui regim de dictatură autoritară, regele a avut în competența sa : inițiativa legilor, sancționarea și promulgarea legilor, cu mențiunea că el putea să refuze sancționarea legilor, dreptul de a face în orice privință ,,decrete cu putere de lege” în timpul când adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni, dreptul de a avea singur inițiativa revizuirii Constituției, etc.

În afară de aceste prevederi de natură legislativă sau în legătură cu organele activității legislative, regele a avut importante atribuții – pe aceeași linie a unei puteri autoritare – în calitatea lui de unic șef al activității executive, și anume : a numit și revocat pe miniștrii săi, a numit sau confirmat în funcții publice, a avut dreptul de a încheia cu statele străine nu numai convențiile necesare pentru comerț, navigație și alte asemenea, ci și tratatele politice și militare , a fost capul armatei, a avut dreptul de a declara război și a încheia pace, de a conferi decorațiile române, dreptul de a acredita pe ambasadori și miniștri plenipotențiari pe lângă șefii statelor străine, dreptul de a bate monedă, ș.a. .

Cu toată această gamă foarte largă de atribuții, cu toate că a devenit factorul decisiv al conducerii statului, regele, prin art. 44 al Constituției din 1938, a fost scutit de răspundere, persoana lui a fost declarată inviolabilă, răspunderea deplasându-se la ministrul competent care, contrasemnând actul regelui, ,,prin aceasta însăși, devine răspunzător”.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri și duci), s-a creat în 1940 instituția Conducătorului statului, cu „depline puteri în conducerea statului român”(art.1), căruia i se jura de către funcționarii publici ,,credință și supunere”

Regimul dictaturii militaro-fasciste s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a țării, cu atribuții foarte mari în domeniul legislativ și executiv. Se poate spune, fără a greși, că Conducătorul statului și Președinte al Consiliului de Miniștri, devenit apoi și Mareșal al României –dictatorul fascist deci – a fost unicul legiuitor al statului și s-a ocupat de executarea legilor , a fost șeful guvernului și al aparatului administrativ, a decis direcțiile politicii statului, miniștrii lucrând sub directa lui conducere.

După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, I. Antonescu , neavând la dispoziție un partid propriu de felul celui nazist german sau fascist italian, pentru a lăsa impresia că totuși politica lui se bucură de sprijinul poporului, a recurs la practica plebiscitului bazată pe votul obligatoriu al cetățenilor români care aveau 21 de ani împliniți, vot exprimat pe față, prin ,,da” sau ,,nu” .

Calitatea de cap al oștirii era totuși recunoscută, formal, regelui și de acest fapt se vor folosi forțele democratice atunci când, la 23 august 1944, vor face actul de salvare națională, înlăturând de la putere pe guvernanții antonescieni și eliberând teritoriul țării de ocupanții străini.

III. STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1944-1947

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI SOCIAL-POLITICE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ

Actul de la 23 august 1944 a însemnat nu numai încheierea unei epoci, marcate și de apropiatul sfârșit al celui de Al Doilea Război Mondial, ci și începutul unei noi epoci pe care autorii actului nu o preconizaseră, dar care în mod obiectiv, în noile condiții interne și externe, avea să fie caracterizată ca începutul revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă, evoluție datorată nu numai unei crize axiologice, dar și acordului democrațiilor occidentale ca România să intre în sfera de interese U.R.S.S. Ca atare, această perioadă de restaurare a democrației parlamentare va fi treptat înlăturată de asalturile forțelor politice de stânga-ca și în restul Europei răsăritene și, în parte, în Occident - și de instaurarea unui regim totalitar, ale cărei premise, dar cu un alt suport ideologic, fuseseră create încă din perioada interbelică.

Forma de guvernământ monarhică, la început plenară, apoi redusă iarăși în prerogativele ei, va fi înlocuită la 30 decembrie 1947 prin cea republicană, contrară tradițiilor politico-juridice românești.

ȘEFUL STATULUI ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ

Organele centrale ale statului au fost regele,guvernul și parlamentul. Puterile statului se vor exercita după regulile așezate în Constituția din 1923. Aceasta a însemnat că monarhia a fost monarhie constituțională, ereditară, că atribuțiile regelui au fost de ordin legislativ, executiv și judecătoresc, că monarhul era inviolabil și iresponsabil, miniștrii competenți, care contrasemnau actele regelui, fiind răspunzători.

Prin prevederile art. III, Decretul constituțional nr. 1626 a lăsat, pentru viitor, reînființarea parlamentului și a stabilit prin alin. al II-lea că: ,,până la organizarea Reprezentanței Naționale, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniștri”. Aceasta nu a însemnat instituirea unei puteri absolute a regelui în materie de legiferare.

IV. ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1947-1965

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI SOCIAL-POLITICE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ

România a fost abandonată sovieticilor, fiind cedată în etape, în fruntea acestui proces de abandonare aflându-se diplomația britanică. Împărțirea definitivă a zonelor de influență în Balcani s-a desăvârșit în oct. 1944, între Churchill și Stalin, la Moscova . Planurile și înțelegerile nu au fost cunoscute în România, unde populația și partidele politice au sperat permanent în restabilirea democrației cu ajutorul Occidentului. Dar Occidentul, nici măcar în mod discret, nu a informat conducătorii politici români despre acordurile încheiate.

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a marcat trecerea țării într-o nouă etapă, aceea a revoluției socialiste, însemnând schimbarea esenței și conținutului Statului și, în același timp, producerea unei transformări radicale în modul de organizare și exercitare a puterii în concordanță cu noile cerințe. Statul a devenit un stat de tip socialist, de dictatură a clasei muncitoare, fără a reduce însă, ca în alte țări la latura ei represivă, de ,,luptă crâncenă, sângeroasă și nesângeroasă, violentă și pașnică împotriva tradițiilor societății vechi”[4] , ci imprimându-i un caracter democratic și popular prin lărgirea bazei sociale a puterii de Stat.

Unitatea de esență socialistă , s-a realizat în mod treptat, fiind conturată prin Constituția din 1948 și legislația elaborată pe baza ei și s-a consolidat prin adoptarea Constituției din 1952, ce reprezenta o bază legislativă nouă în organizarea procesului de producție și conducerea unităților economice , în afirmarea noilor relații de proprietate, dezvoltarea formelor de repartiție e venitului național, introducerea unor criterii de normare și retribuire a muncii, precum și în crearea unor noi Organe de Stat specializate, cu importante atribuții în organizarea și conducerea planificată a economiei naționale, reorganizarea sistemului financiar, îmbunătățirea organizării aparatului bancar.

Constituția R.P.R. din 13 aprilie 1948 consacra principiul că întreaga putere emană de la popor și aparține poporului, care o exercită prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct și secret.

ȘEFUL STATULUI ÎN PERIOADA 1947-1965

Legea nr. 363/1947, prin care a fost desființat regimul monarhic în România și a fost proclamată Republica Populară Română, a creat, cu atribuții de șef de stat un organ colegial, sub denumirea de Prezidiul Republicii Populare Române, format din cinci membri, aleși de Adunarea Deputaților dintre personalitățile vieții politice, științifice și culturale.

După adoptarea Constituției din 1948, denumirea acestuia a fost schimbată în Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R.. Acesta era alcătuit dintr-un președinte, trei vicepreședinți, un secretar și din 14 membri, aleși direct de Marea Adunare Națională, față de care purta răspunderea și care îl putea revoca.

Prezidiul Marii Adunări Naționale avea dreptul să emită decrete, să interpreteze legile, să acorde grațierea și să comute pedepsele, să confere decorațiile, să reprezinte Republica Populară Română în relațiile internaționale, să acrediteze și să recheme pe reprezentanții diplomatici ai R.P.R., să primească scrisorile de acreditare și rechemare a reprezentanților diplomatici ai statelor străine, să facă numiri și confirmări în funcțiile publice, să ratifice și să denunțe tratatele internaționale, iar în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale să declare stare de război și mobilizarea parțială sau generală etc..

Constituția din 1952 a menținut ca organ cu împuterniciri de șef de stat, Prezidiul Marii Adunări Naționale, dar a redus numărul membrilor, acesta având în componența sa un președinte, doi vicepreședinți, un secretar și treisprezece membri

Prin modificarea Constituției din 1952, în locul Prezidiul Marii Adunări Naționale a fost creat, în martie 1961, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunării Naționale.

V. ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

1965-1989

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI SOCIAL-POLITICE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ

Adoptarea unei noi Constituții la 21 august 1965 și proclamarea Republicii Socialiste România urma să consfințească victoria deplină a socialismului, lărgirea bazei economico-sociale a puterii de Stat, saltul calitativ produs în esența statului, devenit organizație politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare, reprezentând cadrul constituțional adecvat al desăvârșirii construcției socialiste și al pregătirii condițiilor pentru trecerea treptată spre comunism.

Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1967 a aprobat măsurile privind perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale, a metodelor de organizare și conducere a vieții sociale , corespunzător noii etape de dezvoltare a societății, precum și principiile de bază ale îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale a României.

Mecanismul comunismului românesc a izbutit să impună majorității populației întoarcerea la mentalități asemănătoare triburilor bazate pe supraviețuirea condiționată de economia naturală.

S-a constatat destul de repede că doctrina lui N. Ceaușescu nu se putea împăca cu niciun fel de liberalizare. Stalinismul economic a fost repus în funcțiune: centralizare absolută, concentrarea resurselor într-o singură direcție, toate inițiativele în mâna unicului conducător. Tehnocrații au fost înlăturați, activiștii lipsiți de orice pregătire au revenit în prim-plan[5].

ȘEFUL STATULUI ÎN PERIOADA 1965-1989

Constituția din 1965 a consacrat existența Consiliului de Stat, ca organ colegial cu atribuții de șef al statului.

Prin modificarea Constituției în anul 1974, Președintele R.S. România era declarat șeful statului, reprezentând puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale României.

Președintele R.S.R. era, totodată, și comandatul suprem al forțelor armate, exercitând toate atribuțiile specifice funcției de șef al statului.

Președintele Republicii Socialiste România este ales de Marea Adunare Națională pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia, și rămâne în funcție până șa alegerea președintelui în legislatura următoare.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Socialiste România emite decrete prezidențiale și decizii.

Președintele Republicii Socialiste România este răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate. El prezintă periodic Marii Adunări Naționale dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului.

Consiliul de Stat a fost menținut ca organ suprem al puterii de stat, păstrându-și însă numai o parte din atribuțiile pe care le exercita înainte de modificarea din 1974, unele dintre aceste atribuții revenind, după modificarea Constituției, Președintelui R.S. România, ca de exemplu: acordarea cetățeniei, a grațierii, a dreptului de azil, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai R.S.R., primirea scrisorilor de acreditare și rechemare a reprezentanților diplomatici străini, încheierea de tratate internaționale, declararea stării de necesitate, etc..

VI. ȘEFUL STATULUI ȘI DREPTUL ROMÂNIEI DUPĂ

DECEMBRIE 1989

SITUAȚIA SOCIAL- POLITICĂ ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ

Revoluția Română din Decembrie 1989 a avut importante consecințe, imediate și de durată, atât pe plan intern, cât și pe plan extern[6]. Ea a generat și la noi, ca în toate țările foste socialiste, din Europa Centrală și de Est, schimbări profunde, îndeosebi ,, în domeniul structurii elitelor, a vieții sociale și a puterii ”[7].

Răsturnarea politică din decembrie 1989 s-a produs prin victoria unei revolte populare, reprimate apoi sângeros; după 22 dec. 1989, s-au săvârșit fărădelegi, crime, diversiuni. Emanați pe sacrificiile vieților a mii de oameni, mai ales tineri, autorii deturnării revoluției și profitorii loviturii de stat din 22-25 dec. 1989 erau experți în tehnicile conjurației.

Fapt deosebit de important în schimbarea tuturor concepțiilor și mentalităților inoculate poporului român în anii totalitarismului comunist a fost, după 1989, libertatea cuvântului scris și spus, libertatea presei, libera circulație a informației. Au apărut și circulat numeroase ziare independente; au apărut și funcționează în mod pozitiv numeroase edituri[8].

Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat lașitatea la cei mai mulți și eroismul imprudent la câțiva, în care delațiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar și din cel al vecinului, a sfârșit prin a părea legitim din cauza privațiunilor permanente și a exemplului de înșelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme în mentalități și comportamente. Ele sunt astăzi o piedică majoră în integrarea României într-o lume nouă[9].

ȘEFUL STATULUI CONTEMPORAN

Explicarea rolului și atribuțiilor șefului de stat în România trebuie să pornească de la dispozițiile clare și explicite ale Constituției.

Astfel, Președintele României reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care șeful statului o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuții ale Președintelui României, precum cele din domeniul apărării : veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice . Această caracterizare are un conținut complex în semnificații juridice, dar și politice, Constituția adăugând că în acest scop Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituție, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Caracterizându-l astfel, Constituția stabilește ce atribuții îndeplinește Președintele României: atribuții privind legiferarea, privind organizarea și funcționarea puterilor publice, atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice, atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice, atribuții în domeniul politicii externe, conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare, acordarea grațierii individuale[10].

CONCLUZII

Atât practica statală cât și doctrina juridică sunt unanime în a confirma faptul că existența unui stat nu poate fi concepută fără un șef care să îl reprezinte, indiferent de amploarea și importanța prerogativelor pe care le exercită. De altfel, este de natura oricărei colectivități umane ca în fruntea acesteia să se afle un conducător sau un grup de conducători.

Indiferent dacă o comunitate este sau nu organizată sub formă statală, acolo unde există o organizare socială există și lideri care exercită asupra celorlalți membri prerogative de conducere, fie sub formă instituționalizată (prin organe și persoane abilitate în acest sens), fie sub forma unor prerogative de ordin moral[11].

După părerea mea, a fi șeful statului nu înseamnă a fi ca leul în junglă. Anumite prerogative care ți se oferă prin această funcție trebuie puse în ajutorul celor pentru care ai fost desemnat ca șef de stat.

România ar fi putut arăta altfel astăzi dacă acești așa-ziși conducători de stat pe care i-am avut (și îi avem­) nu ar fi fost interesați în mare parte de problemele personale.

Nu sunt absurd, și nu afirm că toți conducătorii statului au fost mânați în exercitarea funcției lor doar de interesele personale. Nu pot sa-mi fac o părere obiectivă asupra regimurilor dinaintea Revoluției din 1989, însă din studiul meu pot afirma că astăzi există o reminiscență vie a regimurilor dezordonate și imature ca regimul monarhic sau, mai ales, cel comunist.

În concluzie, consider că dezvoltarea unei țări depinde de aportul general și nu doar de modul de conducere al unor regimuri care au existat și există în România.

Șeful statului trebuie să fie un garant al acestei dezvoltări, iar cetățenii-conducătorii statului în procesul acestei dezvoltări.

BIBLIOGRAFIE

· Conf. univ. dr. FIROIU V. DUMITRU, ,,Istoria statului și dreptului românesc ”, EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 1976

· Prof. asoc. dr. LIVIU P. MARCU, ,,Istoria dreptului românesc”, Editura ,,LUMINALEX”, BUCUREȘTI, 1997

· SCURTU IOAN, ,,Studii de istorie”, Editura ,,ARS DOCENDI”, BUCUREȘTI, 2002

· Prof. univ. dr. BREZOIANU DUMITRU, ,,Drept administrativ român”, Editura ,,ALL BECK”, BUCUREȘTI, 2004

· MURARU IOAN, TĂNĂSESCU SIMINA, ,,Drept constituțional și instituții politice”, ediția a IX-a, revăzută și completată, Editura ,,LUMINA LEX” , București, 2001

· Coordonator Prof. univ. dr. IACOBESCU MIHAI, ,,Istorie și contemporaneitate - , profesorului ION I. SOLCANU la a 65-a aniversare” , Editura ,,Junimea”, IAȘI, 2008

· Coordonator acad. Gheorghe Platon, ,,Istoria românilor VOL. VII, TOM II – De la independență la Marea Unire(1878-1918), Academia Română, Secția de științe istorice și arheologice, Editura ENCICLOPEDICĂ, București, 2003.

· Costin Scorpan, ,, Istoria României. Enciclopedie ”, Editura ,,NEMIRA”, 1997

· Prof. univ. dr. Mihail – Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, ,,Introducere în Dreptul constituțional”, note de curs-anul de studii II, semestrul II, ediția a 2-a, revăzută, Editura ,,HAMANGIU”, 2007

---

[1] MURARU IOAN, TĂNĂSESCU SIMINA, ,,Drept constituțional și instituții politice”, ediția a IX-a, revăzută și completată, Editura ,,LUMINA LEX”, București, 2001, pg.547,548,549,550.

[2] Coordonator acad. Gheorghe Platon, ,,Istoria românilor VOL. VII, TOM II – De la independență la Marea Unire(1878-1918), Academia Română, Secția de științe istorice și arheologice, Editura ENCICLOPEDICĂ, București, 2003, pg.227.

[3] Apud I. Constantinescu, ,, Din însemnările unui fost reporter parlamentar ” , București, Editura politică, 1973, p.263

[4] V. I. LENIN, ,,OPERE”, VOL. 31, pag. 28

[5] Costin Scorpan, op. citată, pg.573.

[6] Coordonator Prof. univ. dr. IACOBESCU MIHAI, ,,Istorie și contemporaneitate - , profesorului ION I. SOLCANU la a 65-a aniversare” , Editura ,,Junimea”, IAȘI, 2008, pg.446.

[7] IOAN SCURTU, ,,Revoluția Română din Decembrie 1989 în contextul internațional”, Editura Enciclopedică, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2006, p.340.

[8] Costin Scorpan, ,, Istoria României. Enciclopedie ”, Editura ,,NEMIRA”, 1997, p.567

[9] NEAGU DJUVARA, ,,O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”,ediția a IV-a revăzută, Editura ,,HUMANITAS”, București, 2002, p. 229, 230.

[10] MURARU IOAN, TĂNĂSESCU SIMINA, ,,Drept constituțional și instituții politice”, ediția a IX-a, revăzută și completată, Editura ,,LUMINA LEX”,București, 2001, pg.553, 554.

[11] Prof. univ. dr. Mihail – Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, ,,Introducere în Dreptul constituțional”, note de curs-anul de studii II, semestrul II, ediția a 2-a, revăzută, Editura ,,HAMANGIU”, 2007, p. 253.