UNIVERSITATEA TRANSILVANIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI SOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA DREPT
MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALĂ
-
SUBIECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
COORDONATOR: STUDENT:
Prof. Univ. Doctor RALUCA CIOBANU NUME: PETRILA RADU EMILIAN
ANUL: I
GRUPA: V
AN UNIVERSITAR 2009-2010
BRAȘOV
CUPRINS
CUPRINS-------------------------------------------------------------------------------------------------2
MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALĂ ---------------------------------------------------- 3 – 5
TRĂSĂTURILE MIȘCĂRILOR DE ELIBERARE NAȚIONALĂ ----------------------------- 6
CAPACITATEA JURIDICĂ A MIȘCĂRILOR DE ELIBERARE NAȚIONALĂ ----------- 7
CONCLUZII --------------------------------------------------------------------------------------------- 7
BIBLIOGRAFIE -----------------------------------------------------------------------------------------8
MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALĂ
Noțiunea de „popor” este introdusă în dreptul internațional prin Carta ONU, iar calitatea sa de subiect de drept internațional este consacrată prin afirmarea principiului autodeterminării ca principiu fundamental al dreptului internațional. După al doilea război mondial, o dată cu declanșarea procesului de decolonizare, se recunoaște și mișcărilor de eliberare națională calitatea de subiect de drept internațional[1].
În acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare națională în vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care luptă pentru independență li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept internațional public, dar cu caracter limitat si tranzitoriu, această calitate existând până la constituirea statului independent care va deveni subiect cu personalitate juridică deplină. Personalitatea lor juridică internațională se dobândește din momentul în care își creează organe proprii ce exercită funcții de putere publică.
Poporul care luptă pentru independență se bucură de dreptul de a încheia tratate internaționale, de a întreține relații oficiale internaționale, de a primi ajutoare din partea statelor si a organizațiilor internaționale, de a participa la crearea dreptului internațional public[2].
Națiunile sau popoarele care luptă pentru independență pot deveni, la un moment dat, titularele unor drepturi și obligații de drept internațional în nume propriu. Autorii se referă adesea la mișcările de eliberare națională; ori, acestea sunt expresia organizată a luptei unui popor pentru independență, reprezentanți ai popoarelor care nu sunt constituite ca state încă.
Conceptul de popor care luptă pentru independență a apărut o dată cu percepția contradicției între afirmarea libertății și independenței și dominația străină asupra unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinațional sau o putere colonială[3].
Înscrierea în Carta ONU a principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele și mai ales dezvoltările ulterioare ale acestuia, în practica ONU, au condus treptat la acordarea unui statut juridic internațional popoarelor care luptă pentru independență, în perioada respectivă popoarelor coloniale, în ciuda opoziției puterilor coloniale[4]. Menționăm ca un document de o importanță deosebită „DECLARAȚIA ASUPRA PRINCIPIILOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL”, referitoare la relațiile prietenești și cooperarea între state, adoptată prin rezoluția 2625/XXV din 1970, prin consens. În cadrul „principiului egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor”, după ce proclamă că toate popoarele au dreptul de a stabili liber, fără ingerință exterioară, statutul lor politic, Declarația afirmă că fiecare stat are obligația să promoveze, prin acțiune comună și separată, realizarea acestui principiu și să sprijine ONU pentru a pune capăt de urgență colonialismului, ținând seama de voința liber exprimată a popoarelor în cauză și de faptul că supunerea popoarelor unui jug , unei dominații și exploatări străine reprezintă o încălcare a acestui principiu și este contrară Cartei. Mai departe se afirmă că „fiecare stat are obligația de a se abține de la orice acțiune de forță care lipsește popoarele menționate….. de dreptul lor la autodeterminare, la libertate și independență. În acțiunile și în rezistența lor împtriva unor asemenea acțiuni de forță, în urmărirea exercitării dreptului lor la autodeterminare , asemenea popoare au dreptul de a căuta și primi sprijin în conformitate cu scopurile și principiile Cartei”.
De asemenea, se afirmă că teritoriul unei colonii sau al unui popor care nu se autoguvernează are un statut separat, distinct de cel al statului care-l administrează și va exista astfel până când poporul respectiv își exercită dreptul la autodeterminare[5].
În cadrul Organizației Națiunilor Unite, s-a acordat treptat un statut mișcărilor de eliberare națională; acesta a fost precedat, în practică, de o recunoaștere prealabilă de către organizația regională respectivă. Au jucat un rol important în acest sens Organizația Unității Africane și Liga Statelor Arabe. Într-o primă etapă, mișcările de eliberare națională au fost destinatare ale ajutorului furnizat de organismele și instituțiile sistemului ONU, la cererea Adunării generale, adesea prin intermediul organismelor regionale. O a doua etapă a fost recunoașterea unei mișcări de eliberare națională ca reprezentant al poporului respectiv (uneori autentic sau unic); așa au fost recunoscute Consiliul Național African din Zimbabwe, Organizația Poporului din Africa de Sud – Vest (SWAPO), mișcările din Angola, Mozambic, Guineea Bissau și Capul Verde. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) a fost recunoscută de asemenea ca reprezentant al poporului palestinian. În acest mod, se recunoștea caracterul de reprezentativitate al mișcărilor în cauză și se excludea reprezentarea popoarelor și teritoriilor respective de către puterea colonială. Treptat, reprezentanții mișcărilor de eliberare națională au fost invitați la reuniunile unor organe subsidiare ale Adunării generale, iar din 1974 li s-a acordat statutul de observator. Tot din acest an, SWAPO și PLO au primit statutul de observator permanent, putând să participe la toate lucrările Adunării și la toate conferințele organizate de ONU[6].
Mișcările de eliberare națională sunt caracterizate prin obiectivul luptei lor, acela al eliberării naționale și autodeterminării țării lor; participantă la aceste mișcări este populația autohtonă. Lupta se duce împotriva regimurilor coloniale , dar în unele rezoluții sunt adăugate regimurile rasiste sau de ocupație ilegală sau străină; numeroase rezoluții s-au referit la Namibia, teritoriu aflat sub ocupația Africii de Sud până la obținerea independenței, și la poporul palestinian, considerându-se că acesta luptă împotriva ocupației israeliene. Multe rezoluții au înglobat sub denumirea de colonialism toate aceste concepte. În esență, Adunarea generală a dat noțiunii de colonialism un sens larg, cuprinzând toate ipotezele menționate[7].
În afară de participarea la activitatea organizațiilor internaționale, popoarele care au luptat pentru exercitarea dreptului la autodeterminare, prin mișcările lor de eliberare, au stabilit relații oficiale cu numeroase state, conducătorii lor fiind tratați la nivel de șefi de stat și de guvern.
De asemenea, ele au stabilit relații diplomatice cu numeroase state și au deschis ambasade sau alte forme de reprezentare diplomatică în capitalele acestora. PLO are în prezent, iar SWAPO a avut până la independență, un serviciu exterior foarte extins; alte mișcări de eliberare au avut birouri, mai ales în țările vecine [8].
Mișcările de eliberare națională au încheiat numeroase tratate, în domenii foarte diferite, atât între ele cât și cu statele.
Cele mai multe tratate încheiate cu statele au avut ca obiect încetarea războiului de eliberare și obținerea independenței, ca și probleme conexe.
Astfel de tratate semnate de mișcări de eliberare națională s-au referit la prezența și acțiunea forțelor lor armate pe teritoriul altor state. Organizația pentru Eliberarea Palestinei a încheiat asemenea acorduri cu Liban și cu Iordania . Acordul cu Libanul din 1969 a stipulat prezența forțelor palestiniene pe teritoriul Libanului și acțiunea acestora, inclusiv organizarea lor și relația cu autoritățile libaneze.
Au fost încheiate și acorduri între mișcări de eliberare națională, pentru a coordona acțiunile lor în lupta de eliberare sau în negocierile cu statul în cauză. Este citat în acest sens acordul dintre Frontul Național de Eliberare a Angolei și Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei, încheiat în 1975.
Prin natura lor unele mișcări de eliberare națională au încheiat mai puține acorduri, ținând seama și de durata existenței lor, până la obținerea independenței și de preocupările lor limitate. Practica internațională confrmă însă capacitatea lor de a încheia tratate internaționale, ca element al calității lor de subiect de drept internațional[9].
TRĂSĂTURILE MIȘCĂRILOR DE ELIBERARE NAȚIONALĂ
Aceste trăsături decurg din dreptul popoarelor la autodeterminare, ai căror reprezentanți sunt, și circumstanțele în care trebuie să acționeze.
În primul rând, existența unei mișcări de eliberare națională nu este supusă recunoașterii prealabile de către alte subiecte de drept internațional; a o condiționa de o asemenea recunoaștere înseamnă a condiționa exercitarea dreptului la autodeterminare de voința altor ssubiecte. După cum este cunoscut, în cadrul ONU s-a cerut recunoașterea prealabilă a mișcărilor de eliberare de către organismele regionale respective, înainte ca acestea să primească statutul corespunzător pe lângă ONU. Aceasta a fost însă o cerință legată de procedurile ONU, și desigur având unele motivații politice, dar nu poate fi considerată ca un element de fond, care ar conferi caracter constitutiv recunoașterii mișcărilor de organizație sau alta.
În al doilea rând, o trăsătură specifică a mișcărilor de eliberare este că ele nu trebuie în mod necesar să controleze o parte din teritoriul în care se desfășoară lupta armată. Aceasta decurge din natura luptei lor; ele sunt , în esență, o categorie de subiecte cu caracter funcțional, fiind chemate să realizeze un obiectiv- independența, după care își încetează existența. De aceea, exercitarea controlului exclusiv asupra unui spațin teritorial nu este o cerință esențială. În practică, nici SWAPO, nici PLO nu au exercitat mult timp, și niciodată până la independență, un control integral asupra teritoriului.
Este însă o cerință importantă ca mișcarea de eliberare națională să se bucure de încrederea și de participarea populației teritoriului la lupta sa, să aibă deci o bază populară în teritoriu.
Desigur, mulțimea de rezoluții care au cristalizat treptat statutul mișcărilor de eliberare, inclusiv ca participante la activitatea organizațiilor internaționale și ca beneficiare de drepturi și obligații în cadrul dreptului umanitar, nu constituie, fiecare în parte, ca atare, norme de drept internațional. Ele pot însă deveni norme cutumiare, ca parte a unei practici internaționale constante și coerente.
În fapt, aceste rezoluții au fost urmate tot mai mult de aplicare în practică, de încheiere de tratate și stabilire de raporturi cu mișcările de eliberare națională, de către state și alte subiecte de drept internațional, în plan diplomatic, în planul dreptului umanitar sau chiar în alte domenii, deci nu numai de declarații, ci și de fapte reale. Ele au dus la formarea unor norme cutumiare, deci obligatorii, în ceea ce privește mișcările de eliberare națională.
CAPACITATEA JURIDICĂ A POPOARELOR CARE LUPTĂ PENTRU ELIBERARE
Capacitatea juridică a popoarelor care luptă pentru eliberare, deci a mișcărilor de eliberare națională, include, prin urmare:
→ participarea la lucrările unor organizații internaționale , în calitate fie de observator, fie de membru, conform deciziei organizației în cauză;
→ stabilirea de relații cu alte subiecte de drept internațional, inclusiv cu state și primirea de asistență și ajutoare din partea statelor, a organizațiilor internaționale, asistență care nu poate fi înterpretată ca intervenție în treburile interne ale statului împotriva căruia se desfășoară lupta;
→ încheierea de tratate cu alte subiecte de drept internațional;
→ recunoașterea în favoarea combatanților mișcărilor de eliberare a normelor dreptului umanitar, a normelor conflictelor armate, ținând seama de împrejurările specifice ale războiului de guerrilă.
CONCLUZII
Se consideră că normele elaborate în cadrul ONU și practica internațională densă, constantă, care a urmat, au dus la formarea unor norme cutumiare privind calitatea de subiect de drept internațional a popoarelor care luptă pentru independență[10].
Calitatea de subiect de drept internațional a popoarelor care luptă pentru independență este temporară; lupta lor conduce în mod normal la constituirea unui stat nou sau, mai rar, la integrarea poporului într-un alt stat, așa cum hotărăște el să-și exercite dreptul la autodeterminare; o dată cu formarea statului independent, mișcarea de eliberare națională încetează formând adesea structura ințială a aparatului de stat.
Desigur, dezvoltările care au avut loc în cadrul ONU și pornind de la activitatea ONU, inclusiv în convențiile menționate din domeniul dreptului umanitar, s-au referit mai ales la popoarele coloniale care luptă pentru independență. Așa cum s-a afirmat în mod expres în unele rezoluții și în convenții din domeniul dreptului umaitar și așa cum a fost acceptat în practica internațională, cazul Oganizației pentru Eliberarea Palestinei fiind evident, și popoarele care luptă împotriva ocupației străine, în exercitatrea drepturilor lor la autodeterminare, au calitatea de subiecte de drept internațional.
Popoarele care luptă pentru independență sunt deci subiecte de drept internațional, acționând prin mișcările lor de eliberare națională. Ele au desigur o capacitate mai restrânsă decât a statelor și diferită de cea a organizațiilor internaționale.
BIBLIOGRAFIE
1. Dr. doc. Alexandru Bolintineanu, prof. univ dr. Adrian Năstase, drd. Bogdan Aurescu, „Drept internațional contemporan”, ediția a 2-a revăzută și adăugită, editura „ALL BECK”, 2000 ;
2. Dr. ION DIACONU, „Tratat de drept internațional public”, volumul I, editura „LUMINALEX” , București, 2002;
3. INTERNET
[1] Dr. doc. Alexandru Bolintineanu, prof. univ dr. Adrian Năstase, drd. Bogdan Aurescu, „Drept internațional contemporan”, ediția a 2-a revăzută și adăugită, editura „ALL BECK”, 2000, pg. 139
[2] internet
[3] dr. ION DIACONU, „Tratat de drept internațional public”, volumul I, editura LUMINALEX, București, 2002, pg. 474
[4] dr. ION DIACONU, op. citată, pg, 475, 476
[5] dr. ION DIACONU, op. citată, pg.477
[6] dr. ION DIACONU, op. citată, pg. 478
[7] dr. ION DIACONU, op. citată, pg 479
[8] dr. ION DIACONU, op. citată, pg. 480
[9] dr. ION DIACONU, op. citată, pg. 481, 482
[10] dr. ION DIACONU, op. citată, pg.485, 486, 487
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu